Viktor Frankl, “Omul in cautarea sensului vietii” I

PARTEA INTII – Experiente din lagarul de concentrare

Cartea de fata nu pretinde sa fie o relatare a faptelor si evenimentelor petrecute, ci una a experientelor mele personale, a acelor suferinte pe care milioane de detinuti le-au indurat de atitea ori…

Omul dinafara poate lesne sa ajunga la o conceptie gresita despre viata din lagar, una amestecata cu sentimentalism si mila. Un astfel om are prea putin habar de lupta teribila pentru existenta care se ducea in rindul detinutilor. Era o lupta neintrerupta pentru piinea cea de toate zilele si pentru propria-ti viata sau pentru cea a unui bun prieten…

Exista deja destule relatari faptice despre lagarele de concentrare. In cea de fata, faptele vor avea importanta numai in masura in care sint parte integranta a experientelor traite de un om oarecare. Eseul ce urmeaza va incerca sa descrie tocmai natura adevarata a acestor experiente… Pe aceia care nu au fost niciodata intr-un lagar ii va putea ajuta sa cuprinda si, mai presus de toate, sa inteleaga experientele carora le-a supravietuit doar un procent foarte scazut de detinuti, care gasesc astazi ca viata este foarte greu de indurat…

Deoarece aceasta istorisire se refera la experientele mele ca detinut de rind, este important sa mentionez, nu fara mindrie, ca in lagar nu am activat ca psihiatru, nici macar in calitate de medic, cu exceptia ultimelor citorva saptamini. Citiva dintre colegii mei medici au fost suficient de norocosi pentru a fi pusi sa lucreze in posturile de prim-ajutor prost incalzite, unde aplicau bandaje facute din resturi de maculatura. Am fost un simplu numar, 119 104, si in cea mai mare parte din timp am sapat si am montat sine de cale ferata…

Daca cineva ne-ar fi intrebat daca e adevarata afirmatia lui Dostoievski, care defineste in mod categoric omul drept o fiinta care se poate obisnui cu orice, am fi putut raspunde ca, „Intr-adevar, omul se poate obisnui cu orice, dar nu ne intrebati cum reuseste asa ceva”. Dar cercetarile noastre psihologice nu ajunsesera atat de departe; niciunul dintre noi nu atinsese inca punctul acela. Ne gaseam inca in prima faza a reactiilor noastre psihologice.

Tuturor ne trecea prin minte, fie si numai pentru scurta vreme, gindul sinuciderii. Acesta se nastea din pricina situatiei noastre deznadajduite, a pericolului permanent al mortii care ne pastea zi de zi, ceas de ceas, dar si din cauza prezentei mortii care-i lovise pe atitia altii. Din cauza anumitor convingeri personale, pe care le voi mentiona ceva mai tirziu, mi-am jurat in mod hotarit, inca din prima seara petrecuta in lagar, ca eu „nu ma voi arunca in sirme”. Aceasta fraza utilizata in lagar descria cea mai populara metoda de sinucidere, prin atingerea gardului electric de sirma ghimpata. Nu mi-a fost foarte greu sa iau aceasta decizie. Sa te sinucizi nu era deloc greu, de vreme ce, pentru prizonierul de rind, posibilitatile de supravietuire, calculind obiectiv si contabilizind toate sansele imaginabile, erau foarte scazute. Nici macar nu avea garantia ca s-ar putea incadra in acel mic procent de oameni care sa supravietuiasca tuturor selectiilor. Aflat in prima faza de soc, prizonierul de la Auschwitz nu se temea de moarte. Pentru el, dupa primele citeva zile de lagar, pina si camerele de gazare nu mai erau de temut – la urma urmei, tocmai ele il crutau de faptul de a-si lua singur viata…

Cred ca Lessing a spus odata ca „sunt si lucruri care trebuie sa te faca sa-ti pierzi mintile, ca sa nu mai ai nimic de pierdut”…

… Ascunzindu-si gura in spatele gulerului ridicat, omul de linga mine mi-a soptit dintr-odata: „Daca ne-ar vedea sotiile in clipa asta! Sper ca o duc mai bine in lagarul lor si ca nu stiu prin ce trecem noi.”

Asta m-a trimis cu gindul la, sotia mea. Si cum mergeam, kilometri la rind, tot impiedicindu-ne si alunecind pe portiunile inghetate, tragindu-ne unul pe altul in sus si mergind mereu inainte, fara sa rostim ceva, amindoi stiam ca fiecare dintre noi se gindea la sotia lui. Uneori priveam spre cerul unde stelele incepeau sa paleasca in timp ce lumina trandafirie a zorilor se intindea din spatele unei gramezi de nori negri. Sufletul meu se agata insa de chipul sotiei mele, pe care mi-l adusesem inaintea ochilor cu o claritate suprafireasca. O auzeam raspunzindu-mi, ii vedeam surisul, privirea sincera si datatoare de curaj. Fie ca era sau nu reala, privirea ei era insa mai stralucitoare decit soarele care tocmai rasarea.

Un gind m-a strapuns: pentru prima data in viata am inteles adevarul, asa cum l-au asezat in ode atitia poeti, declarat, ca ultima intelepciune de atit de multi ginditori. Adevarul ca dragostea este ultimul si cel mai inalt tel la care omul poate sa aspire. Atunci am inteles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gindirea si credinta umana trebuie sa ne-o impartaseasca: izbavirea omului este prin dragoste si in dragoste. Am inteles ca omul caruia nu i-a mai ramas nimic in lumea aceasta poate totusi sa cunoasca fericirea, chiar si daca numai pentru o clipa, contemplind persoana iubita. Neinchipuit de singur, neputincios sa se exprime printr-o activitate pozitiva, cind singura sa realizare se reduce la a-si indura suferinta asa cum se cuvine – onorabil, asadar aflat intr-o astfel de situatie, omul poate, prin contemplarea plina de iubire a chipului persoanei iubite, pe care il poarta in sine, sa ajunga la implinire. Pentru prima oara in viata am putut pricepe intelesul cuvintelor „Ingerii se pierd in contemplarea perpetua a slavei nemarginite”…

Nu stiam daca sotia mea mai traia si nu aveam nicio posibilitate de a afla adevarul (pe toata perioada detentiei nu am putut trimite si nici primi vreo scrisoare); dar in clipa aceea nu mai conta. Nici macar nu aveam nevoie sa aflu; nimic nu putea stirbi taria dragostei mele, a gindurilor mele, si chipul iubitei mele. Daca as fi stiut in clipele acelea ca sotia mea era moarta, cred ca as fi continuat sa ma daruiesc, netulburat de acest fapt, contemplarii chipului ei, iar conversatia mea launtrica cu ea ar fi fost la fel de vie si de indestulatoare. „Pune-ma ca o pecete pe inima ta, caci dragostea este tare ca moartea”.

––––––––––––––––-

Frankl citeaza adeseori din Vechiul Testament. Aici citeaza din Cintarea Cintarilor, superb poem de iubire scris de regele Solomon (cap. 8, v. 6): „Pune-ma ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe bratul tau; caci dragostea este tare ca moartea, si gelozia este neinduplecata ca locuinta mortilor; jarul ei este jar de foc, o flacara a Domnului.” (n.trad.)

––––––––––––––––-

O viata activa este menita sa ii dea omului sansa de a crea valori muncind in mod creativ, in timp ce o viata pasiva, care sa ii aduca bucurie, ii ofera sansa de a se simti implinit contemplind frumosul, bucurindu-se de arta sau de natura. Dar exista un scop chiar si in genul acela de viata care, fiind lipsita atit de munca creatoare, cit si de bucuria contemplarii, nu ii lasa omului decit o singura posibilitate pentru un inalt comportament moral, respectiv prin atitudinea pe care acesta o are fata de propria-i existenta, fata de existenta ce-i este restrictionata de forte externe. Lui ii este interzisa atit viata creativa, cit si cea de desfatare. Dar nu numai creativitatea si placerea au sens. Daca e ca viata sa aiba un rost, atunci trebuie sa existe deopotriva un sens si in suferinta. Suferinta face parte din viata si este de nedezradacinat din ea, precum soarta si moartea. Fara suferinta si moarte, viata omului nu este intreaga…

Asa cum am aratat si mai inainte, orice incercare de a reface forta interioara a omului ih lagar trebuia mai inainte de toate sa aiba succes in a-i indica un scop pentru viitorul sau. Cuvintele lui Nietzsche – „Cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice” – ar putea fi un motto calauzitor pentru toate stradaniile psihoterapeutice si psihoigienice care ii privesc pe detinuti. Ori de cite ori se oferea un prilej, trebuia sa li se ofere un de ce – un rost – pentru viata lor, ca sa fie intariti si sa poata indura acel orice al existentei lor. Vai de cel care nu mai gasea niciun sens vietii lui, niciun tel, niciun scop si, ca atare, niciun rost de a mai continua sa traiasca. Acesta pierea curind. Replica tipica cu care el se opunea tuturor argumentelor incurajatoare era: „Nu mai am la ce sa ma mai astept de la viata!” Ce poti sa mai raspunzi la asa ceva?

Lucrul de care aveam cu adevarat nevoie era o schimbare fundamentala a atitudinii noastre fata de viata. A trebuit sa invatam noi insine, ba inca a trebuit sa-l invatam si pe semenul nostru disperat ca ceea ce conteaza cu adevarat este nu ceea ce asteptam noi de la viata, ci mai degraba ceea ce viata asteapta de la noi. Trebuia sa incetam a ne mai intreba care este sensul vietii si, in schimb, sa ne gindim ca noi insine eram intrebati asta de catre viata – zi de zi si ceas de ceas.

Raspunsul nostru trebuia sa constea nu in palavrageala si meditatie, ci in actiune justa. La urma urmei, viata inseamna sa iti asumi responsabilitatea de a gasi raspunsul just la problemele acesteia si de a face fata sarcinilor pe care ea i le traseaza fiecaruia dintre noi.

Aceste sarcini, si de aceea si sensul vietii, difera de la om la om si de la o clipa la alta. Asadar, este cu neputinta sa definesti sensul vietii la modul general. Intrebarilor despre sensul vietii nu li se poate raspunde niciodata prin declaratii exhaustive. „Viata” nu este ceva vag, ci ceva foarte real si concret, tot asa cum si sarcinile vietii sunt la fel de reale si de concrete. Ele alcatuiesc destinul omului, care este diferit si unic pentru fiecare individ in parte. Niciun om si niciun destin nu pot fi comparate cu un alt om si cu un alt destin. Nicio imprejurare nu se repeta, si fiecare situatie cere un alt raspuns. Citeodata, situatiile in care omul se gaseste ii pot cere sa-si modeleze propria-i soarta prin actiune. Alteori, e mai avantajos pentru el sa faca uz de sansa de a contempla si de a realiza in acest fel valori launtrice. Alteori, omului i se poate cere sa isi accepte pur si simplu soarta si sa-si duca crucea. Fiecare situatie se distinge prin unicitatea ei si intotdeauna exista doar un singur raspuns corect la problema pe care o ridica situatia respectiva.

Cind omul descopera ca destinul lui este sa sufere, va trebui sa-si accepte suferinta ca fiind propria sa misiune; singura si unica lui misiune. Va trebui sa realizeze faptul ca pina si in aceasta suferinta a sa, el este unic si singur in intregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferinta lui sau nu poate sa sufere in locul sau. Singura lui sansa tine de modul cum isi poarta povara…

… Din nou am citat dintr-un poet – pentru a evita sa par ca predic – care scrisese asa: Was Du erlebst, kann keine Macht der Welt Dir rauben („Ceea ce tu ai vietuit, nicio forta de pe pamint nu-ti mai poate lua.”). Nu doar trairile noastre, ci si tot ceea ce facusem, gindurile marete pe care le vom fi nutrit si tot ceea ce am suferit, toate acestea nu sunt pierdute, chiar daca tin de trecut, caci noi le-am adus in fiinta. A fi fost este, de asemenea, un fel de a fiinta si, probabil, cel mai sigur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: