Labirintul biorezonanţei spirituale I

Zicala şamanică „cel ce vede doar cu ochii vede doar umbrele lumii” reflectă o înţelepciune adânc ancorată în multe culturi indigene care ne motivează să învăţăm schimbarea „filtrelor de percepţie” pentru a intra în contact cu lumea energiilor spirituale şi să folosim experienţele noastre ca pe un pod care ne poate duce către camere ascunse ale adâncului fiinţei noastre.

Acest demers este însă unul dificil pentru că există un consens în lumea reală de a găsi în faţa entităţii corporale susţinerea unui spaţiu tridimensional şi a unei dimensiuni temporale. Există totuşi un spaţiu multidimensional chiar lângă noi dar pe care nu-l putem focaliza. El poate fi gândit matematic, este un concept virtual imposibil de vizualizat. De exemplu, o riglă o putem privi pe cant dar aceasta nu înseamnă că avem imaginea riglei în totalitatea ei. Chiar dacă ştim secretul, mintea îl blochează şi ajunge la un spasm în momentul în care încercăm să-l vizualizăm. Motivul pentru acest lucru este faptul că noi suntem entităţi multidimensionale, dar, „servitori ai timpului”, prizonieri ai spaţiului tridimensional şi spălaţi la creier prin această credinţă, ca o sentinţă pe viaţă fără parolă de ieşire sau altă speranţă de a scăpa.

Abilitatea noastră de a transcende situaţiile perceptibile obişnuite în situaţii de transă, sugerează aceste intersectări cu acest spaţiu multidimensional pe care umanitatea le-a avut încă de la începuturi dar care au fost considerate iluzii culturale.

Este destul de dificil dar în acelaşi timp destul de incitant să îţi cauţi Sinele şi comorile sale. Oare, putem noi să ne prindem în acest dans, să traversăm Cerul şi să înţelegem veritabila natură a Realului? Ne aflam în situaţia în care nu ne putem desprinde de corporalitate, dar nici nu ne putem identifica cu corpul nostru. Autoînţelegerea omului cuprinde posibilităţile umane şi nu propria fiinţă. Ori de unde ai privi, vezi negreşit în om, instinctul de experimentare a Sinelui rezonant, care ne arată jocul energiilor spirituale ale naşterii, vieţii şi morţii.

Dacă ne referim la dinamica atât de complexă a energiilor spirituale în fenomenologia morţii, ea, poate fi abordată atât umanist cât şi transpersonal. Dacă în viziunea orizontului tematic umanist se desprind în opinia mea, două aspecte – cel al conştientizării semnificaţiei morţii în procesul individuării şi cel al alienării psihicului în urma unei traume suferite cum ar fi pierderea unei persoane apropiate -, în cea transpersonală putem urmări o multitudine de transformări din profunzimile naturii umane şi ale creaţiei.

Pentru călătorul care pătrunde în labirintul spiritual, scopul este de a ajunge la camera centrală, la cripta misterelor. În centru se desfăşoară lupta dintre principiul Vieţii şi cel al Morţii, care sunt inseparabile; trebuie să mori ca să renaşti, fie că e vorba de moartea reală sau de cea simbolică. Există o continuitate dinamică  „viaţă-moarte-viaţă”.

Moartea nu este un moment, ci un proces, ea îl însoţeşte pe om de-a lungul întregului drum al vieţii. Este prezentă în toate lucrurile, ca limita lor evidentă. Timpul şi spaţiul, clipele care se şterg şi distanţele care separă sunt tot atâtea rupturi, morţi parţiale. Orice despărţire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta identic transpun suflul morţii în chiar inima vieţii şi ne aruncă în zbucium. Orice plecare a unei fiinţe dragi, sfârşitul oricărei pasiuni, urmele timpului pe un chip, ultima privire asupra unui oraş sau peisaj pe care nu-l vom mai vedea niciodată sau, o floare pălită stârnesc o profundă melancolie, o experienţă imediată a morţii anticipate.

Trauma suferită de cei vii în urma decesului cuiva apropiat arată lipsirea de unele nevoi emoţionale ale acestora faţă de cel dispărut şi poate dura tot restul vieţii lor, până la propria moarte. Astfel, cercul vicios al traumei morţii se menţine pe termen nedefinit.

Pierderea sau inaccesibilitatea unor valori, care n-a fost surmontată, poate duce cu timpul la o deficienţă prelungită şi masivă în trăirea şi experimentarea valorilor, ceea ce în cele din urmă va avea repercursiuni asupra relaţiei omului cu viaţa.

Moartea este o parte naturală a vieţii cu care toţi va trebui să ne confruntăm, mai devreme sau mai târziu. După părerea mea, există două moduri în care o putem aborda, cât timp suntem în viaţă. Putem opta fie s-o ignorăm, fie să înfruntăm perspectiva propriei noastre morţi şi, reflectând limpede asupra ei, să încercăm să reducem la minimum suferinţa pe care o poate aduce. În funcţie de acceptarea mortalităţii şi a singurătăţii Eul tinde spre autonomie sau regresie.

De-a lungul fiecăreia dintre etapele procesului de individuare relaţia dintre Eu şi Sine se realizează la nivelul axei Eu Sine, axă de care depinde stabilitatea personalităţii. Pentru a putea realiza saltul calitativ spre parţiala conştientizare a axei şi pentru a putea relaţiona conştient cu Sinele, Eul trebuie să îndeplinească mai multe deziderate printre care maturitatea, coerenţa, sau flexibilitatea.

Omul se trăieşte pe sine ca nemuritor atâta vreme cât se identifică la nivel inconştient în mare parte cu un grup colectiv. Teama de individuare este înţelegerea faptului că există şi o imensă singurătate pe măsură ce omul se diferenţiază – se separă de aceste containere colective – şi devine o fiinţă unică care nu mai este susţinută de conţinuturi care poartă identificările cu entităţile nemuritoare. Individul este supus cerinţei de a înţelege propria mortalitate, a faptului că este într-adevăr, în curs de a muri, va muri.

Individuarea, prin călătoria în lumea Viselor, în tărâmul inconştientului colectiv, analoagă celei a şamanilor, cu simbolurile lor arhetipale, dezvăluie izvoarele vieţii şi culturii noastre. Ele ne transportă într-o altă lume, la fel ca în povestea în care o fetiţă trece dintr-o parte în cealaltă a oglinzii sau care se cufundă într-un izvor şi intră astfel într-o lume magică. Această lume este invizibilă, dar reprezintă totuşi ceea ce există dincolo de vizibil. Când avem ceea ce numim „vise profunde”, sufletul nostru călătoreşte în această lume. „Astfel, sufletul ar putea fi acea existenţă în care se găseşte «lumea de dincolo» sau «tărâmul morţilor». Inconştientul şi «tărâmul morţilor» sunt în această privinţă sinonime.”(C.G.Jung – „Amintiri, Vise, Reflecţii”).

„Moartea, e primul mister care tulbură adânc conştiinţa umană”, arată M.Eliade. Existenţa implică permanent trecerea pragul morţii şi pragul vieţii de după moarte, pentru cei ce cred în ea. Trecerea pragului semnifică pătrunderea într-o lume nouă, iar pragul devine în acelaşi timp hotarul, graniţa care distinge şi opune două lumi, dar, în mod paradoxal, şi locul în care aceste lumi comunică, locul care face posibilă trecerea din lumea profană în cea sacră.

Putem acorda aceste cunoştinţe subiective unui demers obiectiv? Eu cred că da, prin abordarea principiilor fizicii cuantice, care se apropie cel mai mult de profunzimile realităţii. Explică fizica cuantică această problemă?

Iată că aflăm prin această ştiinţă că, undele radiante se deplasează în spaţiu transportând cantităţi mari de energie şi informaţie. Tot ce există în Univers şi pe Pământ, din câte cunoaştem, există sub formă energo-informaţională. Undele energetice de anumită frecvenţă şi amplitudine ale organismelor vii conţin informaţii referitoare la sursă adică ele reprezintă totalitatea radiaţiilor sistemelor şi organelor. Pe noi însă ne interesează în mod deosebit descifrarea biorezonanţei spirituale care ne poate transforma sau corecta anumite trăiri. Echilibrarea pulsiunilor noastre cu cele ale conştiinţei cosmice favorizează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide larg porţile pentru manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei. Secretul cred că este aflarea acestei biorezonanţe spirituale care comandă dinamica destinului nostru.

Biorezonanţa spirituală realizează o punte strălucitoare între realitatea spaţio-temporală şi realitatea cea mai profundă, între minte şi Conştiinţa Fundamentală. Cosmologiile, filosofiile, mitologiile, ca şi viaţa lor spirituală şi rituală, conţin mesajul clar că, moartea nu este sfârşitul absolut şi irevocabil al tuturor lucrurilor. Ele ne oferă asigurarea că viaţa sau existenţa continuă sub o altă formă dincolo de moartea biologică.

Conform neuroştiinţei occidentale, conştiinţa este un epifenomen al materiei, un produs al proceselor fiziologice din creier, fiind astfel critic dependentă de corp. Din această perspectivă, nu încape nici o îndoială că moartea trupului, mai cu seamă cea a creierului, reprezintă sfârşitul absolut al oricărei forme de activitate conştientă. Când acceptăm această premisă fundamentală despre primatul materiei, concluzia este logică, evidentă şi neîndoielnică.

Subminarea credinţei în orice formă de conştiinţă după moarte exercitată de ştiinţa materialistă devine lipsită de sens atunci când se iau în calcul fenomene imateriale sau fenomene aflate la graniţa dintre materialitate şi imaterialitate.


Ionel Mohîrţă, psihosociolog, director executiv al Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: